Angel? Demon? Stupid? part II

     

Bună, dragii mei cititori. Da, de data asta cred că există câţiva cititori ai blogului pentru că am văzut că views-urile au urcat la 520 iar eu cu siguranţa nu am avut timp să intru de 100 de ori pe blog. 

   
După cum aţi putut observa din titlul postării mele, revin cu descrierea mea. De fapt, caracterizarea personajului principal, eu. Personajul principal în ce? într-o carte pe care nu am scris-o eu încă dar pe care o scrie un Creator mai mare decât mine. Mult mai mare.

Cum ziceam şi în partea I , nu ştiu exact de care parte ma situez. Mereu am simţit că fac parte din categoria celor buni, nu chiar un înger în toată puterea cuvântului dar unul căzut aflat pe calea izbăvirii. Demon nu m-am simţit de prea multe ori pentru că am un autocontrol fantastic. La câte gânduri negative am câteodată ar trebui să fac masacre însă nu fac asta pentru că I know better than that...

Stupidă cred că mă simt de foarte multe ori şi asta nu pentru că sunt proastă şi că nu am capacitate intelectuală. Excludem faptul că am luat minus doi în teză la matematică în clasa a 12-a. Era din integrale iar eu nu le-am înţeles niciodată. Doar nu mă duc în piaţă să cer să îmi dea şi mie integrală din nu ştiu ce cartofi. Poate păine integrală, dar aia e altă poveste. Anyways...de ce mă simt stupidă uneori? pentru că sunt foarte socially awkward. Adică nu îmi place să vorbesc la telefon deloc decât prin mesaje aşa că nu sun niciodată pe nimeni dacă nu este neapărată nevoie, nu îmi plac grupurile mari şi de aceea mă ascund ca o şobolănoaică în colţ când e rost de grupuri mari, am oroare de a vorbi cu oamenii care nu îmi inspiră un caracter prietenos sau cu oamenii care inspiră un caracter mult prea prietenos şi clingy.

Pff...am o listă întreagă de ciudăţenii. Dacă nu îmi place ce zice cineva sau ce face sau dacă exprimă o filosofie de viaţă pe care nu o agreez mi se ia imediat şi nu îmi mai vine să vorbesc. Dacă aş putea să mă clonez şi să fiu prietenă cu copiile mele, aş face-o. Haha. Nu, acum doar exageram şi eu ca să evidenţiez faptul că am prea multe pretenţii când vine vorba de oameni. Dar în realitate nu e chiar aşa. E probabil invers. Nu zic că mă contrazic singură acum, zic doar că nu se aplică astea ca nişte reguli divine de neîncălcat. 

   
Cel mai bine mă înţeleg cu oamenii cărora le place să vorbească mult. Dar nu mult şi prost sau despre un subiect de care nu îmi pasă, ci despre orice. Cei care trec cu uşurinţă de la un subiect la altul, care mă fac să râd, care îmi povestesc lucruri din care am şi eu de învăţat nu lucruri de-alea stupide sau răutăcioase. Mă înţeleg foarte bine cu cei care au peste 30 de ani. Am câteva prietene de vârsta asta sau apropiată şi le iubesc. Îmi place la nebunie personalitatea lor. Sper să fiu şi eu aşa la 30 de ani. Sunt fun şi nu te plictiseşti cu ele niciodată.

Cred că am obosit atâţia ani cât am fost mama răniţilor şi toţi apelau la mine să îi ajut şi să le arăt calea. Poate că acum este timpul să îmi arate şi mie alţii calea. Păi...nu se poate altfel. Trebuie să existe un echilibru în toate. Da...îmi plac mămicile. Asta suna ciudat dacă eram băiat. Nu îmi plac în sensul ăla...dar parcă fetele astea din sfera de 30 care mai au şi copii sunt geniale.

Ok...cred că am pus destul accentul pe chestia asta. Trecem mai departe. Vorbeam despre mine. Eu, sunt o fire complexă şi cu toate astea foarte simplă. Sunt un amalgam de gânduri şi vise şi toate ingredientele folosite la crearea fetiţelor Powerpuff. Mda... O persoană foarte dragă mie pe care am ţinut-o în braţe în ziua în care s-a născut, a zis cândva " Cory e fata perfectă". Nu pot să mint şi să zic că nu m-am simţit fabulos când am auzit asta cu toate că ştiu că perfectă nu sunt. Îmi doresc să evoluez atât încât să fiu pe aproape, dar drumul e lung şi nu cred că îl voi termina de parcurs în viaţa asta. 

   
Hmm...am observat că mereu fac să pară că este vina celorlalţi când de fapt am şi eu problemele mele de personalitate. Dar ca de fiecare dată, dragii mei...am o scuză bună. Sunt nebună. Da, sunt aproape sigură că sufăr de bipolaritate. Ştiţi voi, boala aia care se manifestă prin episoade de manie în care eşti hyper şi foarte happy şi naturally high şi apoi episoade depresive în care eşti emokid şi te izolezi şi nu îţi mai place nimic. Nu îmi fac însă griji. De bipolaritate suferă toţi marii artişti, ce naiba. E imposibil să găseşti geniu fără un pic de nebunie. Da, tocmai insinuez că sunt un geniu. Probleme? De ce nu ar putea o fată care nu excelează în ceva anume şi care a luat minus doi în teză să fie geniu? Eu nu văd nimic în neregulă.

Genialitatea mea stă în faptul că am fost capabilă să trec de barierele stupide impuse de societate şi să gândesc liber, în felul meu. Iar felul meu de a gândi nu este unul prea rău. Am pus mereu foarte mare accent pe spiritualitate şi pe dezvoltarea individului din acest punct de vedere. Cine vrea să se dezvolte pe plan social şi să stea în vârful piramidei de cranii, să fie sănătos. Eu vreau să urc pe spirală, sus, cât mai sus. Voi ce vreţi? 

 
 Indubitabil va urma partea a treia, poate şi a patra. Mă fascinează să vorbesc despre mine, sunt un Narcis în viaţă :) hey, hai că e mai bine să vorbesc despre mine decât despre vreme...sau, de Bianca şi de Salam...cele mai tari subiecte ale momentului. Of...în ce ţară trăim...atât de frumos acest pământ românesc şi cu roade umane atât de proaste. :)