Cory Kay Creations

Daca m-ati intalnit o singura data in viata voastra stiti in mod sigur cateva lucruri despre mine, lucruri pe care insist sa le stie o lume intreaga: sunt obsedata de pisici, ziua mea preferata este Revelionul cand imi serbez si ziua de nastere pentru ca e mai cool iar eu sunt cool ( imi place cuvantul cool), nu refuz niciodata inghetata sau ciocolata, rezolvarea pe care o propun pentru orice problema este "bea un ceai si scrie o scrisoare". Sunt multe de spus despre mine, motiv pentru care voi scrie multe carti ( sau macar 2-3) si imi voi publica spre sfarsitul vietii memoriile ( pentru ca lumea trebuie sa stie viata mea). Azi, voi face ceea ce fac eu poate cel mai bine, voi scrie un fel de scrisoare aici pe blog. Adresata catre toti oamenii care m-au cunoscut vreodata. Dragii mei, stiu ca sunt o ciudata care nu respecta regulile societatii ( pentru ca o detest) si ca din aceasta cauza poate nu de putine ori v-am ranit sentimentele sau v-am dezamagit. In scurt...

Viata de cartier m-a invatat multe. M-a invatat ca daca esti destul de destept poti sa te descurci in cele mai dificile situatii si sa fentezi sistemul. Cum?  Va voi spune eu cum. Nu intra intr-o gasca, nu face ce fac ei, nu iesi in evidenta. Stealth. Asta e cheia. Traiesc de 26 de ani in cartier si nu am avut niciodata probleme.  Daca esti baiat destept iti merge bine. Doar ca trebuie sa nu superi pe nimeni. Nu se stie cine este capul. Daca te pui rau cu seful unui clan...te pui rau cu tot clanul.  Despre ce vorbesc? Habar nu am. Dar suna interesant iar vocea din capul meu suna ca cea a lui Don LaFontaine cand prezinta trailere de film.  Anyway...Daca pokemoni de 12 ani s-au apucat sa faca canale de YouTube si sa vorbeasca despre chestiile lor plictisitoare de la scoala, eu de ce nu as scrie despre toate tampeniile pe care le gandesc? Pai chiar asa...am multe de zis. Daca tot ne aflam in perioada examenelor sa va zic cateva cuvinte des...

Hai să recunoaştem că petrecem prea puţin timp gândindu-ne cum să facem viaţa altora mai frumoasă pentru că în primul rând nu ne gândim nici măcar la noi. Poate credem că o facem dar de fapt cei mai mulţi se înşeală. Şi nu, nu am nicio jenă să generalizez pentru că procentul de oameni ignoranţi este mai mare decât cel al oamenilor care ştiu să gândească singuri fără să asculte ce vorbesc piţipoancele de la TV sau mai ştiu eu cine prin reviste.  Eu nu am idoli. Nu zic că vreau să devin ca nu ştiu cine, eu vreau să devin ca mine. Cea mai bună variantă a mea.  Pentru prea mult timp nu am mai fost prietenă cu mine pentru că aveam nişte probleme peste care nu puteam trece. Am simţit mult prea devreme gustul amar al dezamăgirilor şi al trădării. În fine...trecem peste. Asta o să citiţi în romanul meu autobiografic pe care îl voi scrie la pensie bazat pe memoria mea fantastică şi pe jurnalale pesonale pe care le mai am. Acum sunt prietenă cu mine însămi pentru că am învăţa...

     Ar trebui să învăţăm cu toţii o lecţie foarte importantă: să ne vedem de treburile noastre! Ceea ce fac ceilalţi nu ne priveşte, nu avem dreptul să judecăm. Fiecare se află pe o treaptă diferită a evoluţiei sale, nu toţi au ajus să fie maeştrii zen sau să leviteze pe un norişor roz deasupra tuturor problemelor. Dacă cineva este stupid, este problema sa. Noi nu trebuie să ne amestecăm în vieţile celorlalţi, nu putem să îi schimbăm şi nu este de datoria noastră. Singurul nostru drept este să ne schimbăm pe noi înşine dacă suntem nemulţumiţi, punct.      Filmul meu preferat ever este "The Butterfly Effect". Acolo se conturează foarte clar ideea aceasta de a nu încerca să intervenim în destinele celorlalţi pentru că s-ar putea să iasă urât. Pentru cine nu a văzut filmul şi habar nu are despre ce vorbesc, vă sugerez să îl urmăriţi. Nu este un film cu vampiri care sclipesc în soare, nici măcar nu este cu vampiri dar nu mă puteam abţine să nu fac referire ...

     Da, da. Sună foarte morbid şi trist dar e singura certitudine până la urmă. Cu toţii ne îndreptăm spre "destinaţie finală". Şi nu e nimic rău în asta. Spune două lucruri: ori ne-am descurcat prea bine şi menirea noastră s-a sfârşit, ori ne descurăm lamentabil şi avem nevoie de un restart. A fost aşa încă de la început. În timpurile cele vechi, Divinitatea nu îndura prea multe greşeli din partea oamenilor. Când numărul păcătoşilor ajungea la limită astfel încât cu greu mai găsea Creatorul un om în toate minţile, ţac pac cu sfârşituri de lume prin potopuri, foc şi pară etc. Those were the good old days, I tell ya that... Acum, nu. Omul rămâne în prostia lui parcă la infinit. Nici urmă de evoluţie. E ca atunci...mulţi idioţi, foarte puţini oameni care gândesc...cum trebuie. Sunt oameni care gândesc, dar gândesc greşit. Da, da...există şi genii malefice. Nu ştiu dacă mai e la modă chestia cu a conduce lumea, dar probabil mai sunt şi adepţi ai acestei idei. Să fi...

          Cred că am zis-o de mii de ori şi chiar dacă trebuie să mă repet pentru cei care nu ştiu ce am zis de o mie de ori, here I go: mi se pare stupid şi de-a dreptul aberant că societatea ne dictează modul în care ar trebui să ne trăim viaţa. Pattern-ul ăsta cu şcoală, liceu, facultăţi inutile, apoi joburi, apoi cumpărături, apoi să creşti copii în acelaşi spirit de sclavie... şi să fim serioşi că nu suntem toţi prinţi şi mai ştiu eu ce să trăim în puf. Nu pe toţi îi ţin mă'sa şi tacsu acasă până la 30 de ani şi apoi le găseşte un loc de mare şef în afacerea familiei. A, sau şi mai rău...nu toţi mituiesc profesorii ca să fie copiii lor pe primul loc mereu. Vai, dar ce deştepţi sunt ei...cred că li se trage de la lanţul de 2 kile de la gât.          Ideea este că nu mai avem timp să ne descoperim pe noi înşine. Fac pariu că mulţi trec prin crize de identitate şi se întreabă cine sunt sau dacă nu o fac înseamnă că deja creierul lo...