Forgive and forget

     Recunosc, nu sunt cea mai drăguţă persoană din lume. Mă refer la caracter, desigur. În rest sunt o divină. ( glumesc, dragilor. nu sunt Narcis...sau sunt? eh...poate doar aşa puţin). De ce nu sunt? Pentru că atunci când mă cert cu cineva o fac în cel mai urât mod posibil, arunc tot ce este de aruncat, chiar şi lucruri care s-au petrecut pe vremea lui Ştefan cel Mare, le răscolesc şi le reproşez şi tai şi spânzur. De-aia este de preferat să nu se certe nimeni cu mine pentru că reacţionez foarte urât, ca orice persoană colerică. ( pentru că sunt colerică, brothers and sisters). 

     De ce introducerea asta? Hai să zicem că am atins un anumit nivel de maturitate ( sau poate că nu) şi că îmi recunosc partea mea de vină. Am fost nedreaptă cu unele persoane din viaţa mea, dar asta numai pentru că m-au adus în pragul disperării, m-au enervat şi m-au jignit pană am ajuns la ultima picătură. Atunci am zis stop şi ignore pe viaţă. Şi online, şi offline, şi în toate dimensiunile. 

     E frumos să poţi ierta şi uita. Prima parte pot să o fac fără probleme pentru că înţeleg perfect că fiecare are motivele sale: o zi proastă, un creier prea mic, un orgoliu prea mare, etc. Deci pot să iert atunci când cineva greşeste. Din păcate, nu pot să uit. Nu sunt construită să uit lucruri pe termen lung. Am o memorie prea bună. Ţin minte şi ce făceam când aveam trei ani. Nu că mă agăţ de lucrurile negative sau că trăiesc în trecut dar pur şi simplu nu pot să uit nimic. Nici de bine, nici de rău. 

     Şi da, îmi pare câteodată rău că am pierdut prietenii din orgoliu şi din imposibilitatea de a uita ceea ce mi-a greşit o persoană. Dar asta e situaţia şi o tratez ca atare. Ca să fiu de-a dreptul insensibilă pot spune că din şapte miliarde de oameni care sunt pe lumea asta există şi unii care să te accepte aşa cum eşti şi să nu îţi judece fiecare mişcare. Până la urmă dacă vrei ca cineva să îţi fie prieten îl iei aşa cum e, nu încerci să schimbi persoana respectivă şi să o transformi într-o copie de-a ta.